Azi ne-a murit cățelul…

Încă îmi miros mâinile a clor. Aseară i-am făcut o baie caldă pentru că mirosea respingător și, oricât de mult l-am fi iubit, ne era greu să stăm pe aproape.

Luni, înainte de Paști

Veneam repede acasă, călare pe loganul meu prăfuit pe drumul secret (așa l-au denumit copiii mei). Este un drum secundar care trece printr-o pădure-mărăciniș care ține vreo 2-3 kilometri. Acolo am văzut anul ăsta o vulpe, fazani făcându-și curte și gușteri trecând rapid strada. Azi însă am văzut un cățel hoinar, frumușel și rătăcit. O corcitură cu un câine lup.

Iubesc animalele, mi-s dragi toate, am crescut la țară, însă nu sunt o Brigitte Bardot. Adică ne placem, dar fiecare cu ale lui. Ei, cu câinele ăsta a fost altfel! Am oprit, ne-am cântărit din priviri și ne-am acceptat imediat. L-am luat în mașină și în 10 minute era deja în curte.

– Mami, asta se cheamă că l-ai răpit!

– Hai să zicem că l-am adoptat. Răpirea e când îl furi de la familia lui.

– Nu contează, l-ai răpit un pic. Dar nu e răpire rea, e bună. Putem să-l păstrăăăăm? Te rooog?

Băieții mei de 6 și aproape 9 ani își doreau un câine de multișor. Acum ar fi fost momentul perfect pentru că avem, în sfârșit un gard acătărea și chiar o căsuță.

Imediat am pus câinele în ligheanul cu apă și l-am luat la puricat la propriu. Era curățel, am găsit o singură căpușă pe care am detașat-o ușor. A stat la spălat, la uscat cu feonul, apoi joacă și mâncare. Acomodarea a fost făcută cu succes!

Marți

Evident, dau fuga la un centru, iau chestii pentru deparazitat intern și extern, cu pipeta. Programez vaccin după Paști. Iau și mâncare adecvată, croncănele pentru cățel de 2 luni.

S-a stabilit definitiv și irevocabil că îl chemă Alfi.

Toată lumea e de acord că este un cățel isteț și afectuos. Mai norocoși nici că puteam fi! Singurul necaz era că mi-a ros adidașii.

Joaca continuă.

Sâmbătă, ajun de Paști

Treabă toată ziua, că așa e în ajun. Mai de după-amiază am observat că e ceva în neregulă cu el. Cam supărat, stătea mai mult în căsuță, seara nu a mai mâncat.

Duminică, prima zi de Paști

Mâncarea de aseară era neatinsă iar el nu mai ieșea din cușcă. Am observat și primele scaune proaste cu eliminare (pardon!) de viermi intestinali.

Sun la toate cabinetele veterinare, evident, nu dau de nimeni, că doar e prima zi de Paști. Cu cine am apucat să vorbesc mi-a sugerat că ar putea fi un efect secundar de la eliminarea paraziților intestinali.

Luni, a doua zi de Paști.

În sfârșit, ajung cu el pe brațe, deshidratat, la VetCare unde, abia atunci ne-am dat seama ca poate fi o parvoviroză. Nu era foarte târziu, dar nici prea devreme. Perfuzii, stat vreo 5 ore cu el, testare pe toate părțile (că am povestit de unde l-am luat, treaba cu căpușa și paraziții interni), înapoi acasă. Parvoviroză clar. Deja scaunele era cu sânge.

Marți

5 ore de perfuzie, întrevedeam șanse pentru o recuperare.

Miercuri

Fusese frig noaptea iar el nu a mai reușit să se încălzească. Am pus noi sticle cu apă caldă, însă nu le-am mai schimbat toată noaptea. Am auns cu el în hipotermie la cabinet. Doamnele de acolo l-au reglat termic (a stat de la 9 la 5 la VetCare) însă trebuia mare grijă cu temperatura. În mod normal, ei au cam 38-39 de grade. Dimineață avea cu 4 grade mai puțin, ceea ce era destul de grav pentru că în acest caz, organele intră în repaos, inima fiind singura care bate până la ultima suflare.

Am ajuns acasă, iam facut o baie caldă, l-am uscat și l-am înfofolit într-o pătură electrică. L-am lăsat în baie. Am simțit la un moment dar, din bucătărie, un miros greu care nici acum nu mi-a mai ieșit din nări. A avut un scaun… de nu vreau să vi-l povestesc, dar parcă nu mai reușeam să scot mirosul acela din toată casa.

L-am scos afară și l-am băgat, cu tot cu pătura încălzită, în casuță. Problema era că ieșea mereu, voia apă. Lua două guri și rămânea așa, ca în transă, în fața bolului cu apă. I-am făcut hăinuță. Imediat i-am pregătit un culcuș în camera cu centrală, am facut vreo 24 de grade, am întins celofan peste tot, i-am facut culcuș încălzit și i-am adus apa. Voia afară.

Joi

Astă noapte, pe la 1, m-am dus să-l verific, ultima dată fusesm la el pe la 10 seara. Era culcat în ușă. Am deschis ușor însă el… era prea moale. Era moale de tot. I-am ridicat capul. Avea ochii deschiși, dar goi. Rămăsese într-o baltă de pipi și ceva care era un scaun cu sânge. Murise de puțin timp. Încă era cald.

Am plâns așa, încet, ca să nu utrezesc pe nimeni. L-am înfășurat în păturica lui și l-am scos afară, pe iarba. Afară, unde voia el să iasă…

Mi-au spus că era deja bolnav când îl luasem din mărăcini, era doar o problemă de timp până când apăreau simptomele. Știu, șansele să se vindece complet erau mici, dar mi-am zis că nu degeaba a nimerit el la noi. Că ne-a găsit ca să-l iubim și să-l îngrijim. Poate scapă. Ei uite că n-a scăpat.

Dacă aș fi știut cum o să se termine oare l-aș mai fi luat?

Da, l-aș fi luat. Și zic asta cu mintea de acum.

A fost o lecție despre responsabilitate, atașament și pierdere pentru toată familia. O lecție pe care ne-a dat-o un câine…

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.