Goetheanismul – știința viitorului cu H. G. Wyneken

Azi mi-am ales un subiect oleacă mai cu papion: sumarul Conferinței de antroposofie aplicată din 02.11.2019 cu subiectul Goetheanismul – știința viitorului susținută de H. G. Wyneken.

Acest articol este bun de citit doar dacă ți-ai pus măcar o singură dată întrebările: cum să-mi fac viața mai bună, mai cu pace și cu fericire, și cum să-mi cresc copiii mai bine, pregătiți pentru viață? Cum s-o fac fără să renunț la job, să câștig la loto, să plec în pelerinaj în Himalaya sau să renunț la papuci?

Ia-ți ceva bun de băut (cafea, ceai, vin and extra) și șezi 10 minute – cât îți trebuie pentru o lectură lejeră pentru care am petrecut 2 ore cu Wyneken care s-a pregătit vreo 50 de ani pentru ce-a spus în cadrul conferinței și care mi-a luat vreo 5 ore să o scriu.

Goetheanismul – clar, mă duce cu gândul al Goethe. Vă zic un pic despre el, ca să începem de undeva.

Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) a fost un poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale. Îndrăgostit de cărți, teatru, și încă o nevasta cu care a avut cinci copii, l-a cunoscut pe Mozart și Napoleon I și a termiat avocatura. A scris poezie (Prometeu, Elegii Romane), teatru (Faust – întruchipare a setei nepotolite a omului de a ajunge la cunoașterea adevărului prin acțiune), romane și studii știițifice.  Teoria lui face apel la gândirea noastră filosifică (stai liniștit, nici eu, dar m-am prins) și sună cam așa:

La baza cunoașterii stau atenția, observația și… SIMȚURILE! Ceea ce se petrece la nivel micro, se petrce și la nivel macro. Dacă ești atent și observi prin intermediul simțurilor tale, vei înțelege lumea și cum funcționează ea. Și nimic nu îți va sta în cale pentru a te dezvolta și pentru putea face orice!

Ceea ce concordă cu idealul nostru: să facem tot ce ne dorim înspre a noastră fericire. A noastră și a copiilor noștri!

Ce urmează să povestesc în continuare (de fapt să redau prietenește ce a povestit Wyneken) sunt argumente de tot felul pentru a apropia teoria de mai sus de gândirea noastră. Wyneken a folosit exemple care ne-au ajutat să ne creăm imagini concrete pe baza cărora să putem înțelege acest concept destul de abstract de mai sus. Una e să zici Ok, am înțeles, și alta e să-l și asimilezi în propriul sistem de concepte. Adică să produci o schimbare la cap – gând  – faptă.

Încep prin a povesti puțin despre prieteniile și teoriile care au dus la ditamai conceptul.

Goethe îl admira pe Kant. Amândoi credeau că simțurile chiar sunt o mare scofală! Că filosofia, oricât ar suna ea de pompos, nu e doar un sport al gândirii, ci și meșteșug al simțirii! Și asta, cu toate că Domnul Kant era un matematician și un riguros.

Goethe și marele Platon (precursorul lui Socrate) (427 î.Hr. – 347 î.Hr.) însă nu prea erau pe aceeași lungime de undă. Platon zice că totul este o proiecție a ideilor. Idei care sunt de origine divină. Lumea materială e o bagatelă iar adevărata realitate nu este disponibilă celor care-și folosesc simțurile. Socrate argumentează că lumea invizibilă este cea mai inteligibilă („noeton”) și că lumea vizibilă („(h)oraton”) este cel mai puțin posibilă pentru cunoaștere, și cea mai obscură.

Ca să nu fii de acord cu Platon și Socrate – e ceva!

Cu Aristotel, discipolul lui Platon (385 î.Hr. – 322 î.Hr.), grație faptului că dă Cezarului ce-i al Cezarului – adică reconsideră importanța simțurilor și a percepției, Goethe a găsit o punte de legătură. Însă doar până în punctul în care Aristotel reduce totul la Nemișcatul Nemișcător – sau Creatorul. Curat meșteșug de tâmpenie – ai zice dacă n-ai mai avut contact cu așa niște concepte până acum. Eu aș spune că-i băiat deștept și Aristotel, dar o lăsăm deocamdată așa. Ne întoarcem la Goethe al nostru.

Deci îl adăugăm și pe Aristotel pe lista celor cu care Geothe se contrazice din acel punct. Să mai spun că și lui Sir Isaac Newton îi desființază niște teorii? Erezie curată pe la finele secolului XVIII!

Schiller, cunoscut ca poet și dramaturg clasic german (după un pic de armată și practică medicală) l-a înțeles cel mai bine pe Goethe, cu un singur amendament: conceptul legat de Planta Primordială. Foarte frumos concept, doar că e… doar o idee! (cică așa i-ar fi zis Schiller lui Goethe înainte ca acesta din urm[ să fie aproape de un infarct ideologic).


Facem și o incursiune prin biologie. Ești pregătit ca să mergem și mai departe?

Îndrăznesc să aduc încă o notă personală, pentru că mie nu-mi prea ieșeau calculele cu sistemul nervos simpatic și învățarea – că despre asta a urmat. Așa că mi-am scos artileria grea formată din cărțile din poză și m-am pus pe redefinit niște concepte.

Sistemul nervos, creierul și învățarea

Pe lângă creier, mai sunt și alte porțiuni din sistemul nervos care conduc impulsurile dinspre și înspre creier: nervii.

Sistemul nervos central este format din creier și măduva spinării.

Sisteul nervos periferic este format din toți nervii din exteriorul sistemului nervos central. Adică din nervii care primesc și transportă spre creier informații din interiorul și exteriorul corpului.

Creierul este dotat și el cu două sisteme:

  • conștientul localizat în neocortex (centrul voinței, locul unde se înregistrează tot ce învață individul, experiențele, și unde se prelucrează informația) și
  • subconștientul care este cazat în mezencefal, cerebel și trunchiul cerebral.

Sistemul nervos (pescurtăm cu SN) autonom se găsește atât la nivelul SN central (creier și măduvă), cât și la cel al SN periferic (terminațiile nervoase din tot corpul). El este sistemul de control automat, autoregulator al corpului, ale cărui origini se găsesc în creierul mijlociu. Acesta se împarte și el în două părți:

  • SN simpatic – care pregătește corpul pentru situațiile de urgență gen luptă sau fugi. El dirijează energia corpului dinspre interior (digestie) spre exterior (brațe și picioare) și produce modificări de natură electrochimică în organism pentru a-i mări șansele de supraviețuire.
  • SN parasimpatic – care are ca funcție conservarea și refacerea energiei și a resurselor corpului. Când din mediu nu vine nici o amenințare, SN parasimpatic încetinește pulsul, relaxează corpul și orientează circulația sângelui dinspre mușchii extremităților spre organele interne pentru susținerea proceselor de creștere  și întreținere.

 

Am adus aceste lămuriri pentru că domnul Wyneken spunea cam așa: pentru a face plăcut sau simpatic procesul de învățare, va trebui să avem în vedere stimularea sistemului nervos simpatic, responsabil cu învățarea prin simțuri, inconștientă. 

Trebuie să recunosc faptul că nu prea găsesc simpatică și logică această explicație, cu toate că nouă, adulților, ne oferă o punte bună de legătură către informațiile care urmează. Să zicem că are dreptate din prisma faptului că un proces de învățare doar prin expunere inertă stimulează SN parasimpatic care încetinește pulsul și te face să adormi în cele din urmă 🙂

Atâtea cărți pentru o concluzie atât de scurtă – ai spune. Chiar așa!

Dacă nu am spus de la început, menționez acum: acest articol este o părere strict personală. Este ilustrarea conceptelor cu care am rămas eu, cu experiența mea, după acest eveniment. Toată stima pentru Domnul Wyneken!

……………………

Acum, că știi despre Goethe și câte ceva despre creier, Domnul Wyneken a povestit cam cum se poate preda geografia. Mi-a plăcut maxim cum a luat o poveste cu marea și apa care se loveau de stânci, apoi m-a plimbat printr-un deșert pe unde se rostogoleau scaieți. Fapt care i-a determinat pe păstori să-și facă niște pantaloni care să-i protejeze de scai. Copiii iau atlasul, găsesc locul pe hartă unde se petrece acțiunea, povestesc despre ce înseamnă culorile de colo și zboară apoi spre altă zonă unde procesul este invers: observă culorile, formele de relief, închid atlasul și povestea continuă cu o istorie despre șopârlele negre care, la două insule mai la vale sunt verzi. Ai spune că ok, cele negre s-au adaptat la mediu, trăiesc într-o zonă cu roci vulcanice, negre. Surpriză, că nu, ele fac plajă pe niște roci albe – unde se expun atât de vizibil prădătorilor! Și stau ele la plajă nemișcare, dar când vrei să le prinzi, ele reacționează cu o viteză uluitoare! Nici să nu te gândești să prinzi așa ceva pe la amiază. Poate doar dimineața devreme sau seara, când e mai rece. Cum ele sunt niște vertebrate cu sângele rece, faptul că afară este răcoare, influențează clar și temperatura lor. Care, cu cât este mai mică, cu atât ele sunt mai lente. Dar oare cum își clocesc ouălele care au nevoie de căldură pentru a ecloza? Ei, mediul le oferă un mare ajutor: le îngroapă în nisip, fix la soarele care le încălzește la temperatura potrivită până ies puii. Și de-odată te trezești că ies din nisip mii și mii de pui de șopârlițe care servesc ca prânz altor ouătoare care, ca niște părinți mai implicați care sunt, caută hrană pentru puii care nu-s la fel de independenți chiar din prima!

Și au mai fost poveștile cu:

  • furnicile croitor care decupează frunze și le duc la ele în catacombe unde le amestecă cu salivă și caca de furnică până le transformă într-un fel de compost pe care cresc niște ciuperci care reprezintă hrana lor favorită.
  • meduzeele care poftesc la o masă cu mușchi de scoică. Dar scoica, ce să vezi? se închide! Atunci meduza, dotată doar cu un sistem hidraulic, presează finuț scoica care, după multă așteptare cu răbdare din partea meduzei, se sufocă (sau are nevoie de hrană – ceva de genul) și se deschide. Meduza cea fără creier, își scoate stomacul primordial peste mușchiul delicios al scoicii și începe să-l trateze cu niște lichid gastric de-al ei până când acesta capitulează. Abia atunci meduza și-l integrează în interior, cu tot cu stomacul recuperat de prin vecini.
  • păsările de la Marea Moartă care sunt parcă parte din solul care, la un moment dat, din inert și mort cum crezi că este, prinde viață de nu mai știi cum de-ai nimerit în mijlocul petrecerii!
  • elefanții care aud prin… tălpile picioarelor.
  • zebrele care conduc turma care sunt de fapt oarbe.

Toate aceste povești au avut rolul de a naște întrebări. De a scormoni curiozitatea, de a ajunge la concepte care altfel nu ar avea niciun înțeles în mintea copilului. Ce-i aia adaptare? Evoluție? Mimetic? Digestie?

Observând, contemplând unicul, individul, ajungem să înțelegem cum funcționează întregul, sistemul, ecosistemul. Prin preluarea proceselor punctuale și integrarea lor ajungem să înțelegem… totul.

Poveștile au fost presărate cu explicațiile cu care v-am mai înnodat și eu dendritele neuroniilor pe parcurs.

Încă ceva ce mi s-a părut foarte interesant și cred că va fi dezbătut luna viitoare, pe 7.12.2019, la conferința Medicina Antroposofică susținută de D-na Steluța Mureșan: legătura dintre învățare (hai că știm că e despre creier), inimă și plămâni. Cum și inima are un sistem nervos autonom (e prima dată când aud așa ceva!). Cum treaba cu învățarea nu e doar despre creier, ci și despre mușchi și respirație. Euritmie cumva?

E clar acum că Goethe își extrage conceptele, cunoașterea, din poveștile naturii.

Și uite așa se închide povestea cu un citat de-al lui Rudolf Steiner care spune așa: Scopul școlii nu este să ofere o educație completă, ci să pregătească individul pentru a și-o obține singur de la viață. 

 

Să vă fie de folos și să mai poftiți!

Un feedback constructiv despe utilitatea articolului mi-ar prinde bine, vă rog. Mulțumesc!

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. Emilian spune:

    Stimata Doamna,
    Articolul dvs. are nevoie de o revizuire majora , deoarece sunt multe aspecte intelese gresit, in ce priveste cele afirmate de conferentiar. Va rog politicos sa renuntati la publicarea lui pana ce nu veti apela la cineva apt sa realizeze corecturile necesare.

    • Iuliana spune:

      Multumesc pentru pecizare. Credeti ca ati putea sa ma ajutati sa corectez informatiile gresite?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.